Firimituri

M-ai frânt,

ca un colţ de pâine

în mâna unuia flămând
şi m-ai încins în tine

şi-apoi,

cu degete firave,

m-ai fărâmiţat,

cu regret culcându-mi starea

pe spinare de furnici

iar greşelile mai mici

în colţuri de făraşe...

Şi-aici,

în marşul aspru de furnici,

mestec amintiri deunăzi,

cu ploaia bruscă de april

şi-o duioşie de copil,

păr în vântul argintiu

şi al tău peşte auriu

ce te-a-ntrebat cum vrei să fiu...

N-aş vrea să mă laşi aici,

printre-a nerăbdării spici;

dă-mă doar la porumbei,

dă-mă, să mă ducă ei

pe străzile cu-ai noştrii tei

unde aştept ca să mă iei,

acasă,

măcar o altă după-masă

şi iar,

pierzându-te-n idei,

să-mi plimbi tăcerea pe alei...