Zvâcnire

Ploaie de cocos,
să știi că nu-ndulcești
mărunt ca în povești, 
ca-nceput de iarnă,
pe frunze aurii,
tomnaticele tâmple
flămânde de ninsoare!

Simt pământul dând târcoale
soarelui purtat în poale,

în precisa lui zvâcnire,
cum se-apropie mai mult
ridicând de sub zăpadă

corul verdelui tumult...

Dar în nori te-nfingi cu ghiare,
și-i răpui într-o cangrenă,
 peste-a vremii disperare 
și a sufletelor ploi

și-apoi
ne-mbraci pe toți fără de gust
în albul șters al zilei

și-al nopții negru plâns...

Flori de gheață

E rece
dimineața când îmi casc
uitarea visului din ceas,
dezmorțind de bun rămas
mirarea vieții care trece...

Te-am găsit în flori de gheață,
într-un colț de ferestruie,
prinsă-n degete de soare,
rezemând perechi de cuie...

Cu-o strânsoare aurie
te-ofilești-nlăcrimând
și-n gând
și rând pe rând
tulpina serii de argint,
ce peste noapte-ți dă avânt,
se pierde-n crustele de lemn,
ca semn
de dincolo de geam,
unde erai
și eu nu mai eram... 

Și-n prelingerea de-o clipă
 înțeleg ceva mai bine 
frumusețea de smarald 
și iar 
în crâng de lăcrimioare
îți regăsesc mirosul cald...

Lac

Ţi-am ascultat azi ochii, 
într-un puls de apă stătătoare
de o puritate caldă, vie,
ca și cum ai fi aici...

Erai un lac în dimineața asta 
și-mi păreai fără de margini,
prinsă doar în salcii dese -
licăriri neînțelese!

Apoi, mi-ai colorat tristețea
oglindindu-ți frumusețea 
într-un marș de nori zglobii 
și o scaldă de copii...

Popas

Amestec de ploaie și gânduri -
coride de lacrimi pe străzi -
îmi urlă-n urechi și în rânduri
ecoul angoasei de versuri.

Luminile pale-ncontinuu
se sting răvășite la pas
când noaptea bântuie orașul 
și-n piept își face popas.

Aleea toată-n oglindă

îmi strigă în corul de lut
că ploaia o frânge în cioburi
iar eu am s-o ascult...

Îmi vine să plâng uneori

Îmi vine să plâng uneori...

Și-mi vine brusc,

în valuri,

izbindu-se de stânca aspră

a Orgoliului meu.

Îmi vine să plâng uneori...

Când știu că și tu plângi,

plângi neînțelesul

cu frământarea lui

și ploaia

cu mirosul ei sărat -

plângi singurătatea unor doi...

Îmi vine să plâng uneori...

Dar numai pentru-o clipă

să-mi ghemui ochii-n palme,

 în îmbrățișări de pleoape,

ca s-adun trăirea toată

într-un fraged alb șuvoi,

scăldând deșertăciunea...

Îmi vine să plâng uneori...

Dar nu mă plâng,

deși,
nici zâmbetul

nu știu să-l mai curbez

așa,
ca altădată...

Îmi vine să plâng uneori...

Și pe alocuri plâng,

lăsându-mi două lacrimi

să brazdeze-obrajii

într-un labirint,

către sărutul tandru

ce-ți trădează marea,

marea ta ființă...

Îmi vine să plâng uneori...

Ca un copil firav,

ce nu știe vorbi,

nici scrie,

 dar își dorește mult

iubirea celor mari

și-atenția din lume

și somnul marinar...

Îmi vine să plâng uneori...

Recitându-mi viața

pe-o foaie de hârtie,

ori certând butoane,

ca și cum doar ieri

rosteam în aripi de părinți

poezia "Primăvara"...