Te-am găsit, micuțo,
în sfârșit,
acolo printre umbre albe,
despicate din bătrânii palmieri,
cu părul lung, petrecăreț,
în vânt,
în somnul de amiază...
Miraj păreai din depărtare,
exotic și plăpând;
învinuiam căldura,
setea și nisipul,
liniștea și drumul lung...
Tălpile-mi strigau de ceasuri,
adâncite-n clocotul de plajă,
căutând nisip mai rece
și frânturi de alte valuri...
Îmi târam ziua de mâine
pe o sanie de fier,
ce adânc îmi mușcă palma
din puterea mea de ieri.
M-am apropiat cu grijă,
cu genunchii grei de vină,
împletind pașii-nceți,
către umbra ta senină...
Te-am lăsat să dormi un ceas,
observând cum desenai
cu zâmbetul un vis frumos,
cu părul creț un cer spumos...
Și-apoi,
când marea și-a pierdut avântul
ce-o purta din larg spre maluri,
îți vedeam pielea sărată
cum se zgribulea, micuțo,
doar să te-nvelesc în nori,
atent,
să nu te-ajungă ploaia...
Dar n-am putut s-opresc deasupra
țipăt gri de pescăruși,
ce se-aventurau pe mare
pentru hrană, pentru pești!
Îi învinuiesc pe ei, flămânzii,
că te-au deranjat din somn
și-ai deschis un ochi, micuțo,
către plaja-ntoarsă-n noi...
Ţi-am privit mirarea caldă,
acompaniindu-ți ochii
cu-o tăcere bruscă, de copil,
cuprins de foamea de cuvinte!
Și-ai păstrat același zâmbet,
ce-ndulcește sarea mării;
l-ai întins spre ochi, spre frunte
și te-ai scuturat de nori...
M-ai chemat blând,
lângă tine,
unde numai de o clipă
păru-ți risipea furtuna
și-amintea de-a verii ploi...
Pe-un umăr gol m-am rezemat,
ținut îngândurat sub tine,
cu tâmpla mea, cu fericirea,
sorbind cuvinte mai puține...
N-aș mai vrea din nou, micuțo,
să-mi ridic ființa toată
pe-alte plaje, după-amiezi,
decât pe cele de sub noi!
Aș vrea să bem surâsele din scoici,
s-aprindem ani în foc pornit de lemne,
iar din scântei ce-apleacă cerul
să te iubesc nestins, micuțo...
