Bretea

Aș vrea,

când gândurile vor să stea

și-n păr ți se ivește luna,

să strâng a norilor bretea

și să-ți găsesc orbește mâna...

Aș vrea,

mereu să fi a mea

și greu să te desprind

din ceasul ticăind

când vrea să ne-asurzească

iar noi să se oprească...

Să mai fi

Azi,

mi-ai adormit pe frunte,

la umbră de breton rebel

când febra somnului târziu

îmi dă puterea să mai fiu

iar ție cald, de-ai vrea să știi,

ca să mai fi

ca să mai vi...

Cobori puțin,

întâmplător,

sprâncenele-mi străbate,

alunecând consolator

pe-a noastr-afinitate

și reazămă-ți în coate

privirea îndelung

și-obrajii mai cuminți

când stai și mă consimți...